( o_o )

( O_O )

( ^_^ )

Colegii s-au speriat mai tare ca mine – eu inca asteptam sa imi treaca, eram convins ca nu poate dura mai mult de inca, sa zicem, o ora. Unul dintre ei si-a amintit cum a facut el semipareza la jumatate din corp si era foarte mirat ca pot sa vorbesc – oricum, mi-a spus el, nu avea sa ma mai tina mult capacitatea asta. Vreo doi – atunci ii credeam si pe ei usor dusi cu barca, acum imi dau seama ca erau cei mai realisti in conditii de stres – mi-au diagnosticat o cadere masiva de calciu, nimic grav, ce urma sa treaca in maxim doua zile. Iar cea mai tare dintre toti mi-a spus sa ma duc sa stau pe scaun, cat mai relaxat, sa incerc sa las orice grija deoparte pentru ca urmeaza sa fac atac de cord si n-ar fi prea bine sa ma prinda tensionat.

De felul meu am evitat toata viata medicii, desi nu ma muscase niciunul dinte ei inainte si nici nu-mi daduse motive sa cred ca orice intalnire cu ei doare – vedeti cat de bine am reusit sa-i evit? De data asta, inconjurat din toate partile de colegi care, din grija excesiva, ma diagnosticau cu cele mai ciudate boli care le veneau prin cap, ma treceau transpiratii parca mai reci ca niciodata – pe masura ce orele treceau, mi-era din ce in ce mai clar ca voi ajunge pe mesele mai multor doctori, ca obiect curios de studiu: desi slab de fel, se parea ca reusesc excelent sa driblez atacul de cord.

Prima zi am terminat-o oarecum ok: pe langa aparenta lipsa de magneziu din organism si 3 feluri de pastile care sa o regleze – pe ea si pe cea de calciu, aferenta -, m-am ales cu regim pentru tensiune crescuta prescris de medicul de familie si trimitere la analize de sange. Care analize, dupa ce mi-au dat valori de calciu si magneziu peste limita superioara si m-au facut gras – colesterol si trigliceride cat pentru 3 ca mine intr-un singur corp – m-au trimis la neurolog si cardiolog. La randul lui, ca sa zic asa, doamna neurolog a vrut sa ma trimita la internare: problema mea cu mana amortita era de fapt o pareza a nervului radial si necesita o destul de lunga perioada de refacere. Cum internarea am refuzat-o, o alta doamna neurolog m-a bagat in concediu medical si m-a trimis la tratament la policlinica ei, nu inainte de a ma lua putin la misto: dupa ce m-a intrebat de 3 ori daca sunt sigur ca imi permit sa platesc fizioterapia, adica 150 de lei, mi-a dat o reteta cu suplimenti alimentari pe baza de sange de vitel si antioxidanti, pentru diabetici – 250 de lei.

Cardiologul, pentru ca a fost ultimul, a avut ghinionul sa mi se para putin plictisitor: deja ma obisnuisem cu spitalele si doctorii. Mi-a interzis si el cafeaua si tutunul, la fel ca si cei dinaintea sa, fara sa auda cand i-am spus ca nu mai beau cafea si nu mai fumez, si mi-a recomandat sa nu mai mananc de la fast-food si sa o las usor in perioada craciunului, fara sarmale si carnati dimineata – aici nici n-am mai incercat sa-i explic ca nu fac d-astea, mi-era sa nu-i dau peste cap discursul.

Saptamana de concediu medical am petrecut-o, cum era firesc, pe drumuri: fiecare dintre doctori parea ca vrea sa ma vada zilnic iar la fizioterapie mi-a placut din prima zi.

Ce s-a mai intamplat intre timp? Nu multe, as zice. Prietenii si colegii au incetat sa mai rada de mine si de modul ciudat in care imi car mana stanga, astfel ca aproape nimeni nu ma mai striga “Cutu schiop”; pe ai mei cred ca am reusit sa ii conving ca ma voi face bine – sau reusesc ei sa se prefaca prea bine ca ma cred; policlina la care fac terapie a devenit a treia mea casa, dupa serviciu si casa (a luat cu mult fata oricarei carciumi din oras), sunt prieten cu jumatate dintre pacienti si cand ma voi imprieteni si cu cealalta jumatate, adica prospaturile, prietenii de acum vor fi deja sanatosi si inlocuiti cu altii – joi imi expira si prelungirea tratamentului, asa ca probabil urmeaza ca maine, la consultul saptamanal cu doamna doctor, sa refacem un pic tabelul cu sedinte si sa ii mai adaugam vreo 5-10 linii; nu mai beau bere (vorba vine, nu mai beau bere cu alcool, beau dintr-aia scumpa acum, fara alcool, ca avutii, ca d-aia imi permit si suplimenti alimentari de 400 de lei pe luna) si sper ca ficatul meu sa se simta mai bine si s-o lase mai moale cu trigliceridele alea (desi glicemia, pe parte de consum de bere, n-o sa sufere modificari in bine – da, normal ca si asta e mare); aseara am jucat biliard, unde am si batut, si nu e prima data cand, mai chinuit, incerc cate un sport care necesita si mana stanga (tenisul de masa a fost cel mai mare fiasco).

Pentru a spune si varinta scurta a povestii, pentru ca de fapt ca sa ma scuz e acest post aici intentionam sa ajung, n-am mai avut activitate pe blog din cauza ca domnului kinetoterapeut Newsted ii arde de kinetoterapie prin Franta, in vreme ce pacientii ii mor pe capete (au, au, incheietura mea), netratati, cu muschii atrofiati, p-aici prin tara. Oooof…

Vestea asta atrage dupa ea un rationament extrem de simplu, ce se lasa cu o concluzie imbucuratoare pentru multi.

Teoretic, e bine ca nu murim toti in chinurile Apocalipsei – si mai era vorba sa murim si iarna, in frig, ceea ce mie nu mi-ar fi placut. “Ah, bun, deci nu mai vine sfarsitu’” ar zice majoritatea, apoi fiecare si-ar vedea linistit de viata lui. Imbucurator pentru cei multi e insa faptul ca acum nu mai trebuie sa faca fapte bune, pentru a fi fericiti pe lumea cealalalta. De fapt, trebuie, dar nu de acum, daca-s tineri. Se cam duce presiunea facutului de fapte bune – un sfert din salariu la nevoiasi, duminica dimineata la biserica, mangaiat caini amarati, gandit frumos despre vecini. Acum, in conditii normale, pana mai spre pensionare putem sa bem, sa fumam, sa furam filme si muzica de pe internet, sa injuram babutele care stau toata ziua pe banca de la bloc, ca sa afle si ele ce se mai intampla nou prin cartier, si tot avem sansa sa ne asiguram un trai decent in viata vesnica, daca stim cand sa schimbam foaia. Si daca, normal, tragem tare sa ni se ierte toate.

Si ca sa vedem cu totii cat de neserioasa e Apocalipsa, de data asta nu se mai amana cu cativa ani, cum facea pana acum – ba-n doua mii, ba-n doua mii noua, ban’ doispe. De data asta se amana fix cu un b’aktun, adica vreo 394 de ani. Si pe deasupra oamenii de stiinta ne mai spun si ca de fapt n-ar prea fi mare lucru de capu’ ei.

“Amintiri din epoca de aur 1: Tovarasi, frumoasa e viata!” – asa se numeste filmul pe care vi-l recomand.

Da’ zic sa nu va duceti sa-l vedeti la cinema, cum am facut eu, ca riscati sa aveti parte de aceeasi atmosfera – un fel de “pe stadion” amestecat cu balci de duminica.

Filmul fiind romanesc, lumea n-a mai fost nevoita sa piarda timpul cu cititul subtitrarilor. Motiv pentru care concentrarea pe spartul semintelor a fost maxima, la multi dintre cei prezenti in sala. Altul – ala era tata lor, al ghiolbanilor – a avut timp si de-un telefon aproape scurt, timp in care l-a si injurat un pic pe prietenul cu care vorbea. In rest, conversa cu personajele din film. Da’ tot cu injuraturi, probabil asta e modul lui de a-si arata simpatia, un “Ba, ‘te-n gat de jmeker ce esti” fiind – intrebati-l si pe D. Dragomir daca nu ma credeti pe mine – mai mereu apreciat in locul invechitului “Draga prietene”. Si vorbea tare, sa auzim toti, iar gagica-sa era toata numai admiratie.

Fetele din spatele nostru au fost, la randu-le, unice in felul lor – cum s-ar zice. Atat de unice, ca tot filmul si-au explicat una alteia poantele din film. Dar asta n-ar fi fost chiar asa rau – partea care m-a speriat pe mine a fost ca prietenul lor radea abia dupa explicatiile lor.

Nu ma pot abtine sa nu ma-ntreb: oamenii astia, cand se uita la un pornache, fac la fel?

-

Propozitia de deasupra este falsa.

Aseara am fost la nunta unui coleg, la un restaurant cam de fite. A fost frumos, mancarica buna, aranjamente simpatice, lume nu prea multa.

Din vorba in vorba, ajung sa vorbesc cu colegii si despre muzica de se mai canta pe la nunti. Si vineri doar ce vorbisem cu un prieten despre Romeo Fantastik, “Regele la sex”, dupa cum isi spune el in aparitiile la televizor. Pentru cititorii nostri mai sclifositi, care nu s-au uitat niciodata la OTV sau Capatos, venind cu scuze gen “ce ba, altceva mai bun n-am de facut?”  – puerile scuze, nu-i asa? – versurile lui sunt cam asa:

Si am fost la discoteca si am agatat o bruneta
Mama ce picioarea avea, ce bine arata
Si facea pirueta, se vedea toate alea

Lasa-te pe spate, saruta-ma-ntr-o parte,
Baga limba in ureche, ca ma stie multe fete
Fata sunt barbat….

Si-am invitat-o aksa, i-am dat tot ce-aveam pe masa
mi-a mancat si frigiderul, mi-a furat si sifonierul
Si-atunci n-am mai rezistat si-n gura mare am strigat
Fai nehalito, fai sangerito, fai smecherito, haladito, nesimtito
Fai haladito, fai nehalito, fai nehalito, nesimtito, nenorocito

Nu intelegeam de ce colegii imi tot spuneau sa vorbesc mai incet si sa nu mai rad cand ii pronunt numele – in fond, la ultimul chef la care i-am rugat sa ascultam Fernando de la Caransebes toti strambau din nas, ca lor nu le place manele. Asta pana l-am vazut. Chiar pe el, Regele la sex, la cativa metri in spatele meu. Colegii, cand faceau strambaturile alea din nasuc si gurita de fapt imi spuneau ca se uita la masa noastra – acuma, sa fim seriosi, si daca intelegeam ce vor sa spuna nu i-as fi crezut, care ar fi sansele sa te nimeresti in acelasi loc cu Regele?

Era Romeo, cum sa va spun?, o prezenta speciala, asa. Adica, daca la tv vi se pare c-ar fi cam uratel, stati sa-l vedeti pe viu . Pe el avea niste chestii ca un fel de haine, da un pic mai ciudate, care aveau mai multe culori decat covorul cu Rapirea din Serai si erau facute din petece. Asezonate cu lantzice – iarasi, vorba vine lantzice, ele de fapt semanau foarte tare cu ale lu’ Mr. T – ghiuluri si ochelarii de soare pe care nu i-a dat jos toata seara.

Si ca sa nu ma mai lungesc cu povestea, va spun ca intr-un final, la insistentele publicului, a si cantat. Probabil ca a dat tot ce a avut mai bun in el, altfel nu-mi explic de ce ginerele a fost nevoit la un moment dat sa-l opreasca, usor mirat ca nu mai termina. Acuma, nu stiu, nu vreau sa zic ca muzica lui n-ar fi buna si poate ca sunt eu de vina, dar nu-l consider genul de artist pe care sa-l pui sa performeze la o nunta – pur si simplu, eu cred ca trecerea de la piese precum “Sexy bomba” la “Cu ce m-am ales in viata” necesita o finete pe care glasul si tonalitatea sa nu si-o pot permite.

Am facut si poze, doritorii pot sa ma contacteze pentru niste cadre de exceptie cu cantaretul in prim plan. Si v-as ruga, si pe aceasta cale, sa nu fiti gelosi pe mine: maine vi se poate intampla si voua un asemenea eveniment care sa va creasca brusc valoarea

Sa le luam, miturile, pe rand.

Ca sa te lasi de fumat iti trebuie un motiv foarte serios. Inainte, cand imi gaseam motivul foarte serios, reuseam sa ma las circa 45 de minute, pana mai aprindeam una. Cand m-am hotarat doar sa renunt, fara sa am ceva clar in minte, am putut sa ma folosesc de toate motivele din lume, in perioada critica: ma gandeam si la bani, si la sanatate, si la mirosul urat, si la copiii care nu se nasc din cauza tutunului. In plus, care e farmecul in a te lasa de fumat pentru ca-ti spune doctorul ca ai cam da ceva semne de cancer? Enervant ar fi si sa renunti la tigari pentru ca nu-ti mai ajung banii pentru altele – beuturica, mancarica, haine.

Daca te lasi de fumat te ingrasi. Intr-adevar, daca te lasi de fumat si descoperi, apoi deprinzi anumite obiceiuri ciudate – specifice de regula copilariei – cum ar fi micul dejun, mancatul regulat, de cel putin 3 ori pe zi sau miscarea – pentru ca vei avea ceva energie in plus – castigi cateva kilograme. Pentru ca am inceput sa fac si ceva sport, m-am ingrasat cu kilogramele de care aveam nevoie pentru o greutate normala.

Fara tigare nu poti socializa. Nefumatorii fac semnele alea ciudate, cu mana, de parca ar vrea sa goneasca fluturi dintr-un anumit motiv. La vreo saptamana dupa ce n-am mai fumat, am inceput sa realizez ca fumatorii miros urat, dupa ce fumeaza si neplacut este si fumul. Deci, dintr-un anumit punct de vedere, lasatul de fumat poate fi benefic socializarii. Altfel, eu ies si acum cu colegii la tigare, sa mai socializam un pic.

Diminetile ar fi mai triste, cafeaua n-ar mai avea aceeasi savoare, trezitul ar fi si mai greu. Mie trezitul la ora fixa mi se pare oricum enervant – la fel mi se parea si cand fumam. Cafeaua are acelasi gust, doar ca nu mai este accesorizata, dar gustul mancarurilor se schimba dupa catva timp de ne-fumat.

N-as mai avea ce sa fac atunci cand ies in oras. In cazul meu, o iesire in oras inseamna o iesire la bere, deci cand ies in oras beau bere, nu ma tin de prostii. Aici chiar n-am avut niciun fel de probleme cu lipsa tigarilor, ba dimpotriva, mi-am permis mai multe beri – eram fumator dintr-ala ciudat care nu isi comanda ceva de baut ca sa aiba la tigare, ci fumeaza si in timp ce bea ceva.

Imediat dupa ce renunti, e bine sa eviti locurile in care fumai cel mai mult. Mie mi-ar fi fost un pic cam greu sa fac asta din moment ce nu realizam exact unde fumam cel mai mult: acasa, pe strada, la servici, in vizite la prieteni…

Fumez pentru ca-mi place, daca nu mi-ar placea n-as mai fuma. Si mie imi placea foarte mult, altfel nu-mi explic zilele in care depaseam 2 pachete. Dar multe dintre tigari cereau mici sacrificii (iesitul afara dintr-o incapere), altele chiar picau prost dar le fumam din obisnuinta (cele din diminetile urmatoare noptilor cu beuturica) iar unele ma faceau sa sughit, ceea ce uneori ma enerveaza atat de tare incat imi vine sa plang. In plus, imi place si sa nu fumez, chiar mai mult.

Acum, sa nu fiu inteles gresit, nu vreau sa conving pe nimeni sa renunte la fumat pentru ca inca n-am devenit sclifosit de-la de nu suporta fumatorii si fumu’. Zic doar asa, sa mai socializam

Asadar, Arsene Wneger spune ca victoria aceasta este importanta si pentru puncte si pentru moral, ca Paul Robinson, desi a primit 6 goluri, a facut un meci bun si ca el crede ca echipa sa are sanse indiferent de adversar, ca atunci cand Arsenal se indreapta catre poarta adversa apar si ocaziile mari de gol.

In alt colt al Europei, Becali cu Borcea ar fi luat deja Liga Campionilor, Mititelu si-ar fi vazut planul pe 3 ani realizat, finalmente, in cel de-al 5-lea si ar fi realizat eventul, Porumboiu si Iancu s-ar fi scuturat putin de praful pus in toate bataliile grele pe care le duc zilnic cu dusmanii  si ne-ar fi spus ca ei ne-au spus ca sunt cei mai buni patroni si ca nu exista vicisitudine care sa le stea in cale. Asta pentru ca aici nu vorbesc antrenorii, ci patronii.

Fabregas a inscris un supergol si a pasat decisiv la alte 4. Wenger a spus ca il bucura foarte mult faptul ca forma psihica a lui Cesc se imbunatateste de la un meci la altul si ca singurul mod in care se poate pune capat speculatiilor legate de un transfer al sau este sa arate ca se simte bine pe teren, alaturi de coechipieri. Ca il simte ca fiind cel mai important punct din echipa si ca este normal ca el sa contribuie la majoritatea actiunilor de atac.

Becali si Borcea ar anunta ca il vand numai cu 146 de milioane, Mititelu ar face public faptul ca are ceva oferte de la cluburi puternice din Europa, dar ca nu-l vinde pana nu vin din urma si ceilalti pusti la fel de talentati din pepiniera, pentru ca un astfel de briliant numai in Oltenia se putea naste, Iancu s-ar declara multumit ca investita facuta a dat roade iar Copos ne-ar spune ca Rapidul se iubeste neconditionat, jucatorul nu se poate supara ca nu primeste la timp salariul. Si ca planeta se scufunda.

Arsene Wenger a implinit 13 ani ca manager al Tunarilor.

(Intre noi fie vorba, si Ion Marin are sanse sa stranga, in cele cateva zeci de mandate ale sale, atatia ani la Dinamo).

Bineinteles, imi alocai frumos 1 ora si ceva din timp pentru a citi comentariile de la articolele pe subiectul asta. Ca mie asta imi place sa fac, sa citesc comentarii la articole despre caini vagabonzi si despre interlopi – de fiecare data cand e cate un scandal in oras sau un maidanez este omorat, constiinta craiovenilor se pune in miscare, o stire pe subiectul respectiv adunand lejer cateva sute de comentarii, de parca ar fi despre Gigi B.

Comentariile sunt la fel ca cele de data trecuta, uneori cred ca cei care posteaza le ia cu copy-paste din arhive, sa nu se mai chinuie sa tasteze. Foarte rar vin cu ceva nou, ceva ce nu s-a mai scris pana acum. In principiu, la articolele cu caini sunt 2 tabere, “iubitorii” de animale si cei care nu prea mai au chef sa fie muscati, agresati sau treziti in fiecare noapte. Cei pro caini ii fac, intr-un stil foarte plastic, animale pe ceilalti, comentarii precum “sufletele astea nevinovate sunt mai oameni ca voi”, “oamenii au devenit caini” sau “spre deosebire de animale, voi care va credeti oameni ar trebui sa aveti constiinta” fiind favoritele lor. Ceilalti sunt putintel mai directi, nu apeleaza la figuri de stil pentru ca nici nu prea este nevoie – “bine le-a facut” se potriveste mai degraba cu o injuratura decat cu povesti despre pedeapsa divina (da, iubitorii de animale, cand raman fara argumente logice – cand le irosesc si p-alea cu oamenii rai pe care ii simt cainii, ca lor alea li se par logice – ii ameninta pe ceilalti ca le va da Dumnezeu, la judecata de apoi, dupa sufletul lor – eu nu m-am prins inca ce vor sa spuna, dar tot insista pe ideea asta; tot ei spun ca si-ar dori ca cei care fac asemenea lucruri sa moara in aceleasi chinuri, ceea ce, de data asta, imi pare extrem de bine gandit si punctat, doar vorbim despre bunatate, otrava si credinta).

Ce-mi place mie cel mai mult este faptul ca de fiecare data povestea cu stansul cainilor, dusul la adapost, adoptatul si Politia Animalelor e spusa cu acelasi entuziasm ca prima data. Cine o spune p-asta o spune cu superioritatea celui care indica Solutia. Atunci imi vine si mie sa intru in discutii, tare le-as arunca un “Sa moooori tu c-asa ar trebui facut?”, in primul rand pentru ca ceva imi spune ca s-a mai gandit altcineva la asta, adica la solutia normala care din diverse motive nu prea se aplica la noi, in al doilea rand pentru ca tot normal ar fi ca iubitorii de animale sa nu le mai dea mancare in fata blocului si sa le incurajeze inmultirea, pentru a nu acorda sansa taberei “agasate” sa isi dea in petec cu evenimente ca cel de aseara.

*Pe mine sa nu ma-njurati (prea tare), io-s pentru eutanasierea maidanezilor pe care nimeni nu-i vrea in casa, dar facuta cum trebe, nu cu carnaciori otraviti. Si sper sa nu mai aud niciodata de vreun caz ca celalalt, tot astazi aparut in presa, tot cu un caine (nu spun mai multe, ca mi se ridica parul pe mine si ma ia cu transpiraturi pe coloana).

Locul lor este luat, fara doar si poate, de doua categorii: “putalaii de cartier” si “domnii de cartier”.

Reprezentantii primei categori  par periculosi, mereu pusi pe combinatii, in realitate ei nereusind  sa invarteasca mai nimic spectaculos intrucat mamicile lor ii asteapta prea devreme in casa: astfel, ei nu reusesc aproape niciodata sa schimbe mai mult de id-urile de mess cu gagicele cele mai bune dintr-a saptea. Ca o surpriza oferita noua, astora mai in varsta, desi cei mai multi dintre ei au telefoane care stiu sa cante manele (deci suficient pentru a impresiona domnisoarele bine din zona terenului de sport), putalaii de cartier nu se multumesc cu atat si continua sa se apuce de fumat la varste fragede.

Ce-a de-a doua categorie este cea care atrage, insa, admiratia institutului (nu, nu pentru ca ar fuma si ar bea  mai cu spor decat aia mici).

Initial au fost doar cativa pionieri, acei neni (la vremea aceea) inconstienti care au inceput, in urma cu aproximativ 10 ani, sa arda gratare intre blocuri – teritoriu ocupat cu succes de ceea ce erau, odata, adevaratii baieti de cartier. Temerarii de atunci au ajuns, astazi, aproape de finalul luptei: curtea blocului este ca si a lor.

Putem spune orice, numai ca a fost usor nu: au plecat de la stadiul de “nesimtitii aia” care dadeau muzica la maxim, ne bagau miros de amidon din mici in casa, cantau – la o vinoasa – pana dimineata si ne lasau sa dormim doar cand aveau ei chef sa doarma. Au reusit, prin perseverenta, sa schimbe mentalitatile multor generatii: astazi sunt domnii aceia respectati de toata scara care iau cuvantul primii la intrunirile asociatiei. Doar ei pot dicta tonul unei adunari pe scara blocului: se discuta despre chefurile lor din tinerete sau despre cum pisaciosii astia mici, din ziua de azi,  nu-si strang cojile de seminte dupa ce fac si ei o tabla, seara, la banca.

In finalul raportului se remarca faptul ca, in ziua de azi, un gratar in fata blocului nu mai e ce-a fost. Chiar daca tehnologia actuala ii ajuta pe tinerii aspiranti la denumirea de “domn de cartier” – cand oricine are macar Dolby la masina nu mai e nevoie sa te chinui sa scoti boxele pe geam la balcon pentru a asculta manelele la calitate decenta -, acestia trebuie sa vina cu ceva nou pentru a castiga respectul scarii si a-si asigura o batranete fericita.

Intre timp, domnii de cartier isi savureaza din plin binemeritata victorie. Ceva-mi spune ca putalaii de cartier le coc una de-or s-o povesteasca la nepoti

-

Postat initial pe screenshooters